Cercetătoarea romă de la Harvard care se luptă cu rasismul și prejudecățile din România

„Me sem Rom” (eu sunt rom) este o rubrică ce conține mai multe episoade cu poveștile unor romi care au reușit în viață în ciuda discriminării și a nepăsării statului român. VICE vrea să-i arate pe cei care n-au uitat de unde au plecat și astăzi fac tot pot pentru a-și ajuta comunitățile defavorizate în care au crescut.

Magda Matache și-a petrecut cea mai mare parte din viață în România, suficient cât să simtă discriminarea la școală și în traiul de zi cu zi, dar și să traseze descendența familiei ei până la sclavia romilor. În România anilor ’90, Magda a fost apropiată de nașterea mișcării civice a romilor și a contribuit la schimbarea de politici și comportamente, ca director executiv al Centrului Romilor pentru Intervenție Socială și Studii – Romani CRISS, prin proiecte, inițiative legislative și depunerea unor plângeri remarcabile împotriva discursului discriminatoriu al lui Traian Băsescu, atunci președinte al României, al lui Victor Ponta, fost prim-ministru sau al lui Adrian Cioroianu, ex-ministru de externe.

E doctor în științe politice și, acum șapte ani, a părăsit Romani CRISS, pentru o bursă la Harvard School of Public Health. Astăzi este cercetătoare și directoare a programului de studii rome și instructor la departamentul pentru drepturile omului în cadrul Universității Harvard din SUA. În același timp, studiază la Harvard Kennedy School și face parte din tot felul de comisii, grupuri și comitete despre justiție socială, antirasism sau drepturile omului.

Am vorbit cu Magda despre cum vede ea societatea românească în care a crescut, despre luptele duse pentru a schimba mentalități de la firul ierbii, dar și despre cum se raportează americanii la romi.

magda
E DOCTOR ÎN ȘTIINȚE POLITICE ȘI INSTRUCTOR LA DEPARTAMENTUL PENTRU DREPTURILE OMULUI ÎN CADRUL UNIVERSITĂȚII HARVARD DIN SUA

VICE: Unde te-ai născut, cum e familia ta?
Magda Matache: Am copilărit în 1 Decembrie, satul în care familia din partea mamei a locuit de multe generații, încă din perioada în care au fost sclavi. Așa că în ultima vreme, de când mi-a fost confirmat trecutul injust al străbunilor mei, am avut o relație mai degrabă paradoxală cu locul în care am copilărit. Casa și familia în care am crescut continuă să fie spațiul fizic și spiritual în care mă simt acasă, iubită, în siguranță etc. Dar în egală măsură, de când istoricul Viorel Achim m-a ajutat sa înțeleg actele de stare civilă ale propriilor mei străbuni și implicit istoria violentă a sclaviei împotriva lor, mă apasă un sentiment de neliniște și durere vizavi de lipsa unor forme de recunoaștere a acestui păcat istoric și de păstrare a memoriei străbunilor mei și ai altora.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *