Opinii

Cu un tată dispărut, care își ispășește pedeapsa (sau și-a abandonat responsabilitatea de părinte), și o mamă dusă-n sat cu dorul, sau la ghicit, sau la cerșit, cei trei iezi țigănuși și cucuieți din baraca deja nu au niciun viitor. În rest, e că jupânul Lupu e nă/nașul, de fapt e un nenorocit care ți-a băgat tatăl la pușcărie, ca să poată să-ți abuzeze nestingherit mama (care ea supune, că d-l Lupu o mai scoate din necazuri, amenzi). Ea luptă de una singură să-și crească iezii, la limita supraviețuirii, sunt reduse la nevoilor mălăieș în călcăieș (turtă de mălai), frunze-n buze (buruieni comestibile) cei trei iezi nu se pot zbengui prin curte și pe coclauri, trebuie să zăvorască ușa, Dacă la Scufița Roșie întâlnirea cu lupul e o întâmplare nefericită, la cei trei iezi este o ameni

SANTEM NOI ROMII LIBERII Nu suntem niște numere, suntem oameni liberi, Suntem atât de vii pentru că în ziua in care am fi învinși am muri Elibereaza-te si roagă-te pentru libertate Un alt rând sare in foc Gurile tiganilor care strigă sa schimbă liderii De acum inainte toata lumea e la fel de vinovată Felul vostru romanilor de a ne privi condescendent, de sus, a dat greş Ar fi trebuit să realizați asta până acum Nu suntem niște numere, suntem romii liberii, Suntem atât de vii pentru că în ziua in care am fi învinși am murii Opre romale na daran Mara Pral

Am mai observat demult , în călătoriile pe care le-am făcut că, în străinătate, în general, românii se feresc de alți români, căci dacă tot au ajuns în Occident, ca turiști, măcar să fie percepuți drept orice altceva decît români. Cu alte cuvinte, e jenant să spui că ești din România, pentru că e o țară cu o imagine proastă (uneori pe bună dreptate, însă sînt o grămadă de romanii si romii aici). Și nu doar că se feresc de alți români, dar se și „miros” unii pe alții de la o poștă, ca să poată să ia distanță. Un prieten jurnalist spunea la un moment că există „moaca de român”, oriunde, din America la Polul Nord. am recunoscut români pe stradă la Paris, Madrid sau Roma, fără să-i aud vorbind românește. Atît după „moacă” – un pic ofuscată și/sau încruntată, un pic zicand ca ei nu sant romani

După 90, ne-am potolit o vreme, ne-am lăsat momiţi de nişte blugi turceşti şi de nişte napolitane ungureşti Asta e drama acestui popor care doarme cu bagajele făcute permanent, pentru ca, în orice moment, să se poată căra în ţări care nu te omoară cu zile. Pe urmă, graniţele noastre s-au făcut ferfeniţă. în 2002 Am fugit care încotro, cu penele vâlvoi, ca dintr-un război fumegând. Milioane de români și romii şi-au croşetat cuibul în afara ţării. Nu s-ar mai întoarce aici nici cu pistolul la ceafă. Şi-au crescut copiii în ţări unde învăţământul şi sănătatea sunt priorităţile absolute ale guvernului. Bun, dar noi ne iubim patria, aşa am stabilit împreună Deci trebuie să o hrănim, să o adăpăm, să o scărpinăm, să o deparazităm, să o pieptănăm, să-i dăm bani de buzunar, sub formă de im

Am mai observat demult , în călătoriile pe care le-am făcut că, în străinătate, în general, românii se feresc de alți români, căci dacă tot au ajuns în Occident, ca turiști, măcar să fie percepuți drept orice altceva decît români. Cu alte cuvinte, e jenant să spui că ești din România, pentru că e o țară cu o imagine proastă (uneori pe bună dreptate, însă sînt o grămadă de romanii si romii aici). Și nu doar că se feresc de alți români, dar se și „miros” unii pe alții de la o poștă, ca să poată să ia distanță. Un prieten jurnalist spunea la un moment că există „moaca de român”, oriunde, din America la Polul Nord. am recunoscut români pe stradă la Paris, Madrid sau Roma, fără să-i aud vorbind românește. Atît după „moacă” – un pic ofuscată și/sau încruntată, un pic zicand ca ei nu sant romani

Cu un tată dispărut, care își ispășește pedeapsa (sau și-a abandonat responsabilitatea de părinte), și o mamă dusă-n sat cu dorul, sau la ghicit, sau la cerșit, cei trei iezi țigănuși și cucuieți din baraca deja nu au niciun viitor. În rest, e că jupânul Lupu e nă/nașul, de fapt e un nenorocit care ți-a băgat tatăl la pușcărie, ca să poată să-ți abuzeze nestingherit mama (care ea supune, că d-l Lupu o mai scoate din necazuri, amenzi). Ea luptă de una singură să-și crească iezii, la limita supraviețuirii, sunt reduse la nevoilor mălăieș în călcăieș (turtă de mălai), frunze-n buze (buruieni comestibile) cei trei iezi nu se pot zbengui prin curte și pe coclauri, trebuie să zăvorască ușa, Dacă la Scufița Roșie întâlnirea cu lupul e o întâmplare nefericită, la cei trei iezi este o amenințar

Îi îndrăgesc pe cei care pot zâmbi la necaz, care îşi adună forţele la supărare şi devin cutezători prin reflecţie. Numai minţile mici dau înapoi, în timp ce oamenii a căror inimă este fermă, şi a căror conştiinţă le aprobă purtarea îşi urmează principiile până la moarte. Nu avem voie să fim spectatori la ceea ce ni se întâmplă.Numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu! Ne întristăm, fiindcă ne izolăm de oameni, nu mai comunicăm sincer, nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele noastre, cu copiii noştri, nu mai zâmbim, nu mai povestim, nu ne mai vizităm, ne-am înstrăinat unii de alţii, ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii. marea dramă a oamenilor este că nu sunt sinceri cu ei înșiși. Câteodată cred că întreaga ţară a devenit o mar

Uneori, nevoia de a schimba este imperioasă și, atunci, ce faci? Ce poți să schimbi când te împinge un viermișor să schimbi ceva la tine sau în viața ta? Sotia nu are rost să-o schimbi că este fata bun și te iubește, mașina nu are rost că-și face treaba și oricum pentru tine contează ca are consum mic și încălzirea în scaune, serviciul nici atât că doar ești ca la tine în bătătură… Deci ce să schimbi? Cum ce? Aspectul!! Și-atunci, cu soluția la mâncărimea schimbării în brațe, Vreau să mă fac blond! privindu-mi în oglindă sant negru tucii . Nu ce fac. Altceva? Știam că nu mă face, De pildă, anul ăsta a refuzat să-mi tundă mai mult mustata decât minimum de vârfuri, Pentru că stiu că nu am părul suficient Stau frumos în scaun, savurez răsfățul. Din când în când mai bombăn, ca un copil

De multe ori am sărit peste mese eu copil rom chiar dacă mi-era foame, știam că la un moment dat va trece și foamea. Foamea aceea din anii comunismului în care a mînca o friptură cu cartofi prăjiți era o sărbătoare în sine a rămas doar în amintiri. Vremurile s-au schimbat, totuși pe undeva am rămas o nație de hămesiți, de nesătui, de fomiști, pentru că în România, trebuie să recunoaștem, se mănîncă mult Da, mîncam ca să trăim, ca să su­praviețuim, însă mîncarea era un scop în sine – în primul rînd, procurarea ei, orele petrecute la coadă cînd „se băga“ cîte ceva, orice, și riscai să nu mai prinzi, stăteai degeaba, înțepenit de frig, la minus 10 grade. Era un eveniment cînd cineva „dădea o masă“, nunțile, botezurile, pomenile erau așteptate de romii (rudari) și romanii nerăbd