În aceste zile, orice alt subiect abordat la o rubrică dedicată copiilor mi s-ar fi părut frivol. Neavenit. În fond, e greu să scrii despre pedagogie, grijă, copilărie, adolescență, sfaturi de bună purtare, cînd țara întreagă e terifiată de neputință și neștiință dinaintea unei tragedii.
Am citit și am ascultat cam tot ce se putea pe subiectul dublei crime din Caracal. Și cred, pe de o parte, că indignarea, revolta, stupefacția sînt reacții absolut firești în fața nepăsării, a superficialității, a incompetenței unor personaje care fac parte din sistemul de protecție a cetățeanului.
Nu ne putem pune în pielea celor care suferă. Dar putem să fim solidari cu ei. Nu va fi nimănui de nici un folos să demonizăm instituții întregi, singurele care ar putea totuși să facă lumină și justiție, să prevină Și nu, pur și simplu, să semănăm deznădejde, cu comentariile noastre sterile.
Nu îi sînt nimănui de folos lungile „reportaje de la fața locului“ în care oamenilor amărîți li se pun întrebări stupide („Ce simțiți?“, „Cine credeți că e de vină?“, „Cum credeți că ar fi trebuit să intervină poliția?“, „Vă mai simțiți protejat în țara dumneavoastră?“), lungi imagini cu durerea mamelor care trăiesc un coșmar, lungi analize. E, în fond, imoral, dizgrațios să „valorifici“ mediatic și electoral suferința umană a aproapelui.Nu folosește nimănui ca viețile a două tinere să devină lozinci electorale și cîmp de bătălie între partide care, de altfel, nu au dat pînă acum seamă, nici unul dintre ele, manifestată în opoziție. La ce ar mai rămîne de făcut…