Însă tocmai de aici se naşte întrebarea, ambiguitatea. Pentru mare parte din presă situaţia este de-o simplitate egală cu prostia: când Bănel Nicoliţă dădea gol, era un fotbalist român; când dădea autogol era doar un ţigan. Dar cum ar trebui să fie pentru activişti, cum ar trebui să fie pentru politicieni, în fine, cum este pentru societate? Când văd nişte fuste colorate la un teatru, văd romi şi etnicitatea lor contează, e pozitivă şi pot s-o enunţ. Când văd aceleaşi fuste, la furat în – să zicem Anglia – trebuie să văd în primul rând cetăţeni români, etnicitatea lor nu contează iar dacă o enunţ sunt un politician rasist? În fine, când îl aud pe Ponta la BBC vorbind despre romi şi făcând o diferenţă clară într-o lumină negativă între comunitatea romă şi românii obişnuiţi, e rasism, e realitate pur şi simplu sau e o realitate rasistă? Şi dacă Ponta ar fi vorbit despre familia mai sus amintită şi i-ar fi numit romi şi i-ar fi lăudat cum merită, era acceptabil? Ei bine, da, astea sunt nişte dileme cărora activiştii trebuie să le dea un răspuns. Pentru că politicienii sau mass media se mai reglementează, se mai (auto)cenzurează, dar societatea te calcă în picioare. Şi ca să nu las în urma acestui text doar o întrebare grea pentru alţii, o să încerc şi un răspuns personal:Suntem, mereu, vrem-nu vrem, romi. Putem să ne ascundem dar nu putem scăpa. Aşa că ar trebui să ne asumăm acest statut, cu faptele bune şi rele, cu co-etnicii buni şi cu cei răi. Să continuăm să facem tot ce putem pentru a aduce o îmbunătăţire în viaţa semenilor noştri şi să nu încetăm să ne criticăm uscăturile, de la ong-işti împietriţi în funcţii de peste un deceniu până la infractori din fonduri europene, din bugete de asigurări sociale sau din magazine de pâine.