Ziua Învăţătorului, instituită prin Legea nr. 289/2007, este marcată, în fiecare an, la data de 5 iunie, care reprezintă data naşterii „fondatorului învăţământului în limba naţională în Ţara Românească” – Gheorghe Lazăr.
Personalitate complexă, Gheorghe Lazăr s-a manifestat ca organizator şi conducător de şcoală, autor a mai multor manuale, inginer practician, orator, moralist şi scriitor. Din perspectiva acţiunilor sale, el este unul dintre întemeietorii culturii române moderne.
Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779 – m. 17 sept.1823) şi-a început educaţia la şcoala primară în localitatea natală, apoi, a urmat liceul piarist din Cluj (1798-1805). În 1802 a învăţat la liceul catolic din Sibiu iar în 1805, a studiat la Cluj. Studiile variate urmate aici (limbi străine, teologie, drept, filosofie, ştiinţe) au pus bazele viitoarei pregătiri enciclopedice a lui Gheorghe Lazăr. A obţinut o bursă, cu ajutorul episcopului ortodox Nicolae Huţovici, şi a devenit student la Viena. Aici a audiat cursuri de teologie, filosofie, drept, pedagogie, literatură, matematică, inginerie, ştiinţe militare, medicină, fiind influenţat de curentul iluminist, potrivit lucrării „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Bucureşti, Editura Academiei, 1979).
În 1811 a devenit profesor la Seminarul Episcopiei Ortodoxe din Sibiu, dar la sfârşitul anului a plecat la Braşov, în urma ostilităţilor întâmpinate din partea autorităţilor şi, mai ales, din partea episcopului Vasile Moga. Încercările de a-şi tipări lucrările traduse, în 1814-1815, au fost supuse eşecului din cauza intervenţiilor potrivnice ale lui Moga. Arhidiacon din 1814, Gheorghe Lazăr a candidat în 1815 la scaunul episcopal de la Arad, dar a fost înlăturat de un contracandidat susţinut de mitropolitul Stratimirovci. În cele din urmă, Lazăr a fost destituit din profesorat.
A trecut munţii, în 1816, stabilindu-se în Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular. Pentru a-şi putea duce la capăt planul de înfiinţare a primei şcoli naţionale de nivel superior în limba română, cărturarul ardelean trebuia mai întâi să se facă cunoscut, să îşi demonstreze competenţa în chestiuni şcolare şi să obţină sprijinul boierilor-efori din Bucureşti, dar şi al altor cărturari români, potrivit lucrării „Cultură naţională şi spirit european (1818-1864)” (Nicolae Isar, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004).
Actul de întemeiere al primei şcoli naţionale româneşti l-a constituit anafora boierilor-efori din data de 6 martie 1818. Între semnatarii acesteia, pe lângă mitropolitul Nectarie, se numărau Constantin Bălăceanu, Iordache Golescu, Grigore Dimitrie Ghica. Cererea boierilor-efori a fost aprobată la 24 martie 1818, de către domnitorul Ioan Caragea (1812-1818), care a consfinţit deschiderea în august a primei şcoli superioare româneşti, în localul de la „Sf. Sava”. La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că fiii de boieri frecventau în continuare şcoala grecească.
Şcoala şi-a început activitatea în august 1818, inaugurarea fiind marcată prin lansarea de Gheorghe Lazăr a cunoscutei „Înştiinţări”, în care era expus un adevărat proiect de organizare a învăţământului românesc în patru trepte („tagme”) de învăţături. În procesul de predare, a fost frecvent ajutat de Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Simion Marcovici, Ioan Pandele şi, din 1819, de fostul său elev, Ion Heliade-Rădulescu. El însuşi a predat matematica şi filosofia în prelegeri destinate elevilor, dar şi publice, prin care urmărea nu numai educaţia culturală a auditoriului, ci şi pe aceea patriotică şi naţională. Vasta acţiune didactică proiectată de Lazăr includea şi pregătirea viitorilor profesori români, cerinţă reflectată în decizia Eforiei Şcoalelor de a trimite, în 1820, la studii în străinătate, la Pisa şi la Paris, pe Eufrosin Poteca, Costache Moroiu, Simion Marcovici şi Ioan Pandele.