Întâlnirea cu un grup de ţigani nomazi pe drumurile patriei este un lucru tot mai rar întâlnit într-o Românie ce se vrea europeană. Sau într-o Europă care investeşte mulţi bani în programe de susţinere a integrării sociale acomunităţilor de rromi de la noi. Şi totuşi, vechea Românie a tiganilor nomazi nu a dispărut cu totul!Într-una dintre zilele acestei săptămâni rulez pe DJ 151, care leagă Bistriţa de sudul judeţului, când văd oprită pe cealaltă parte a drumului, la intrarea în satul Vermeş, o coloană de cinci căruţe cu coviltir înţesate de ţigani. Fusese oprită de politiştii din comună, care discutau cu doi ţigani ce păreau şefii grupului. Tresar şi îmi amintesc că în copilaria mea poposeau în sat de câteva ori pe an asemenea nomazi şi timp de câteva zile satul se anima altfel. Opresc maşina şi cobor. Dau bineţe şi sunt primit cu bineţe.Strămoşii noştri aşa se purtau, cu căruţe dintr-astea îmi spune unul dintre ţiganii care au coborât din căruţe.
Venim de la Târgu-Mureş şi mergem la Bistriţa. Le doresc sănătate şi bucurie la toată lumea!.
Îi întreb cu ce treabă şi aflu că se ocupă cu fierul vechi, cu câte un schimb de cai şi cu altele.
Nu facem nimic rău, domnule!, sunt asigurat.