Satul Oituz este unic în peisajul dobrogean. Localitatea care aparţine de comuna constănţeană Lumina, din punct de vedere administrativ, a fost înfiinţată în urmă cu un secol de către familii de ceangăi din satul băcăuan Luizi-Călugăra, veniţi în Dobrogea în căutarea pământului făgăduinţei.
Sutelor de soldaţi ceangăi (n.r. – colonişti de origine maghiară, catolici, emigraţi de-a lungul timpului din regiunea sud-estică a Transilvaniei în Moldova) care s-au înrolat în Primul Război Mondial li s-a promis de către oficialii statului român că vor primi pământ la sfârşitul serviciului militar. Cum în Moldova nu era suficient pământ, alternativa oferită acestora a presupus acceptarea unui nou exil, către pământurile pustii din Dobrogea. Majoritatea au acceptat şi au plecat pentru totdeauna într-o nouă aventură. S-au stabilit într-un loc pustiu, pe care l-au botezat „Oituz“, în amintirea locului cu semnificaţii istorice deosebite, unde ostaşii români au oprit înaintarea inamicului strigând: „Pe aici nu se trece!“ şi unde au rămas îngropate oasele celor dragi. Satul numără acum 700 de suflete, fiind locuit în majoritate covârşitoare din urmaşii primilor colonizatori ceangăi, aproximativ 40 de familii. Doar câteva familii ortodoxe şi câţiva musulmani şi-au mai găsit refugiu acolo de-a lungul timpului. Bordeie printre jivine Veronica Ţâmpu, de 83 de ani, este fiica lui Anton Pal, cel care a bătut primul ţăruş în pământul dobrogean, în anul 1923, şi şi-a amenajat un bordei pentru soţia şi copilul cu care a plecat să-şi întemeieze o nouă familie. Femeia îşi aduce aminte cum le povestea tatăl său începuturile vieţii noi departe de casă, într-un bordei săpat în pământul plin de şerpi. „Au venit mai mulţi, dar au plecat mulţi pentru că nu le-a plăcut. Nu era nimic pe aici, în afară de şerpi. Din primele familii venite, au rămas doar câteva“, povesteşte femeia. Câţiva s-au încăpăţânat să rămână şi au trăit în bordeie până când şi-au făcut o casă. După ce s-au văzut cu un acoperiş deasupra capului, nu s-au mai luptat cu jivinele, ci cu hoţii. „Erau colonişti la Mihail Kogălniceanu şi voiau pământul nostru. Veneau noaptea şi furau până şi lanţul de la fântână, dar şi animale. Atunci, tata, care avea puşcă de vânătoare, a început să stea la pândă. Şi aşa a prins hoţul. Când a plecat cu juninca, tata l-a împuşcat în picior. Nu voia să-l omoare, pentru că şi el, la rândul lui, fusese rănit în război şi i se mai vedea pe picior rana“, mărturiseşte fiica colonistului. Dar oamenii nu au plecat în ciuda greutăţilor, fiind foarte mulţumiţi de pământul pe care l-au primit. „Era un pământ foarte bun. A venit prefectul de la Constanţa şi a măsurat pentru fiecare familie câte nouă hectare de pământ arabil şi câte unul de loc de vie, spre şosea. Părinţii noştri au plantat pe el grâu, porumb. Apoi, au cumpărat oi“, povesteşte femeia.